Адела Василой - написанные рецензии

Рецензия на «Паутинка паука» (Ал Еф)

Муха точно знает это -
Рассказала всему свету!
Так отчаянно кричала -
Вмя деревня услыхала!
:))
Саша, приглашаю на конкурс! С теплом, Адела

Адела Василой   22.10.2017 16:45     Заявить о нарушении
Рецензия на «Шиншилла едет на курорт» (Витевич)

Эту бедняжку шиншиллу совсем затаскали... Вот и в примере , который тебе дали -
тоже "решила", "спешила"... и сплошные глаголы, особенно в рифмах. Даже в
скороговорках глагольные рифмы лучше строго дозировать. Можно же глаголы спрятать
в середины строк. Меня тоже угораздило про шиншиллу написать - в "Живой азбуке"
можно её найти. Но без глагольных рифм, кажется. :))

С улыбкой, Адела

Адела Василой   22.10.2017 16:15     Заявить о нарушении
Рецензия на «Черепаха и чай» (Витевич)

Меня укачало... :)) Можно "усилить", например, "черепашка" вместо "черепаха", с чашкой хорошо согласуется. Есть ещё хорошее словечко "невзначай", а вместо "попей ты" лучше "попей-ка" - опять местоимения вылезают не к месту. И "своей" тоже... "продолжай читать" - зачем два глагола? Хватит одного: "Тогда читай сначала..." И без "ещё" в предыдущей строке. А может, вместо "кроной" - "чубом"? Скороговорочней получается.
Ещё нарушение ритма есть: "КачАлся в чАшке Её чАй", и ненужное местоимение. Вместо "её" можно "чёрный". Хорошо бы сократить, слишком растянуто.

С теплом, Адела

Адела Василой   22.10.2017 15:12     Заявить о нарушении
Спасибо, Адела, подработаю. Но это не на конкурс.
Туда сейчас выложу, что насочинял.

Витевич   22.10.2017 15:43   Заявить о нарушении
Рецензия на «Осеннее» (Владимир Михайлович Крюков)

Живая картинка поздней осени в российской глубинке...
Впечатляет, Владимир! Тишина и покой. И ожидание чего-то...

С теплом и уважением, Адела

Адела Василой   22.10.2017 11:33     Заявить о нарушении
Рецензия на «Девочка на шаре» (Натали Наумова)

Хороший экфразис, Наташа! Спасибо за размышления над картиной!

С теплом, Адела

Адела Василой   22.10.2017 11:26     Заявить о нарушении
Рецензия на «На троих... Фото-блиц» (Овчинникова Татьяна Сергеевна)

Ну, а вышли из водицы -
Всё равно, что упыри:
То ли рыбы, то ли птицы,
То ли вовсе не смотри!
%))
Привет, Танюша! Давай на конкурс в Избушку, поупражняйся частушках и скороговорках!

С улыбкой, Адела

Адела Василой   22.10.2017 11:14     Заявить о нарушении
Рецензия на «Лучафэрул. Михай Еминеску» (Адела Василой)

Оригинал на румынском:

Luceafărul. Mihai Eminescu

A fost odată ca-n poveşti,
A fost ca niciodaţă,
Din rude mari, impărăteşti,
O prea frumoasă fată.

Şi era una la părinţi
Şi mîndră-n toate cele,
Cum e fecioara între sfinţi
Şi luna între stele.

Din umbra falnicelor bolţi
Ea pasul şi-l îndreaptă
Lingă fereastră, unde-n colţ
Luceafărul aşteaptă.

Privea in zare cum pe mări
Răsare şi străluсe.
Pe mişcătoarele cărări
Corăbii negre duce.

Îl vede azi, il vede mîni,
Astfel dorinţa-i gata:
El iar, privind de săptămîni.
Îi cade dragă fata.

Cum ea pe coate-şi răzima
Visînd, ale ei tîmple,
De dorul lui şi inima,
Şi sufletu-i se împle.

Şi cît de viu s-aprinde el
În orişicare seară,
Spre umbra negrului castel
Cînd ea o să-i apară.

Şi pas cu pas pe urma ei
Alunecă-n odaie.
Țesînd cu recile-i scîntei
O mreajă de văpaie.

Şi cind în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mînile pe piept,
I-nchide geana dulce:

Şi din oglindă liminiş
Pe trupu-i din oglindă.
Căci o urma adîne în vis
De suflet să-i se prindă.

Iar ea, vorbind cu el în somn,
Oftînd din greu suspină:
— O, dulсe-al nopţii mele domn,
De ce nu vii tu? Vină!

Cobori în jos, luceafăr blînd,
Alunecînd pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gînd
Şi viaţa-mi luminează!

El asculta tremurător,
Se aprindea mai tare
Şi s-arunca fulgerător,
Se cufunda în mare:

Şi apa unde-au fost căzut
În cercuri se roteşte,
Şi din adînc necunoscut
Un mîndru tînăr creşte.

Uşor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestei
Şi ţine-n mînă un toiag
Încununat cu trestii.

Părea un tînăr voievod
Cu păr de aur moale,
Un vînăt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.

Iar umbra feţei străvezii
E albă ca de ceară -
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scînteie-n afară.

— Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ţi urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
Şi mumă-mea e marea.

Ca în cămara ta să vin,
Să te priverc de-aproape,
Am coborît cu-al meu senin
Şi m-am născut din ape.

O, vin! odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă:
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

Colo-n palate de mărgean
Te-oi duce veacuri multe,
Şi toată lumea-n ocean
De tine o s-asculte.

— O, eşti frumos, cum numa-n vis
Un înger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată;

Străin la vorba şi la port,
Luceşti fără de viaţă,
Căci eu sunt vie, tu eşti mort,
Şi ochiul tău mă-ngheaţa.

Trecu o zi, trecură trei
Şi iarăşi, noaptea, vine
Luceafărul deasupra ei
Cu razele-i senine.

Ea trebui de el în somn
Aminte să-şi aducă
Şi dor de-al valurilor domn
De inim-o apucă:

— Cobori în jos, luceafăr blînd,
Alunecînd pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gind
Şi viaţa-mi liminează!

Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere.
Iar ceru-ncepe a roti
În locul unde piere;

În aer rumeme văpăi
Se-ntind pe lumea-ntreagă,
Şi din a chaosului văi
Un mîndru chip se-ncheagă;

Pe negre viţele-i de păr
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevăr
Scăldat în foc de soare.

Din negru giulgi se desfaşor
Marmoreele braţe,
El vine trist şi ginditor
Şi palid e la faţă;

Dar ochii mari şi minunaţi
Lucesc adînc himeric,
Ca două patimi fără saţ
Şi pline de-ntuneric.

— Dun sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult ş-acuma,
Şi soarele e tatăl meu,
Iar noaptea-mi este muma;

O, vin, odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

— O, vin, în părul tău bălai
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să răsai
Mai mîndră decît ele.

— O, eşti frumos, cum numa-n vis
Un demon se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată!

Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Şi ochii mari şi grei mă dor,
Privirea ta mă arde.

— Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu-nţelegi tu oare,
Cum că eu sunt nemuritor,
Şi tu eşti muritoare?

— Nu caut vorde pe ales,
Nici ştiu cum aş începe -
Deşi vorbeşti pe înţeles,
Eu nu te pot pricepe;

Dar dacă vrei cu crezămînt
Şa te-ndrăgesc pe tine.
Tu te coboară pe pămînt,
Fii muritor ca mine.

— Tu-mi cei chiar nemurirea mea
În schimb pe-o sărutare;
Dar voi să ştii asemenea
Cît te iubesc de tare;

Da, mă voi naşte din păcat,
Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege.

Şi se tot duce... S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.

Продолжение в "замечании".

Адела Василой   22.10.2017 16:20     Заявить о нарушении
În vremea asta Cătălin,
Viclean copil de casă,
Ce împle cupele cu vin
Mesenilor la masă,

Un paj ce poartă pas cu pas
A-mpărătesei rochii,
Băiat din flori şi de pripas,
Dar îndrăzneţ cu ochii,,,,

Cu obrăjei ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina,
Se furişează pînditor
Privind la Cătălina.

Dar ce frumoasă se făcu
Şi mîndră, arz-o focul;
Ei Cătălin, acu-i acu
Ca să-ţi încerci norocul.

Si-n treacăt o cuprinse lin
Într-un ungher degrabă.
— Da ce vrei, mări Cătălin?
Ia du-t de-ţi vezi de treabă.

— Ce voi? Aş vrea să nu mai stai
Pe gînduri totdeuna,
Să rîzi mai bine şi să-mi dai
O gură, numai una.

— Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri.
Dă-mi pace, fugi departe —
O, de luceafărul din cer
M-a prins un dor de moarte.

— Dacă nu ştii, ţi-aş arăta.
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te mînia,
Ci stai cu binişorul.

Cum vînătoru-ntinde-n crîng
La păsărele laţul,
Cînd ţi-oi întinde braţul stîng
Să mă cuprinzi cu braţul;

Şi ochii tăi nemişcători
Sub ochii mei rămîie...
De te înalţ de subsuori
Te-nalţă din călcîie;

Cînd faţa mea se pleacă-n jos,
În sus rămii cu faţa,
Să ne privim nesăţios
Şi ducle toată viaţa;

Şi ca să-ți fie pe deplin
Iubirea cunoscută.
Cînd sărutindu-te mă-nclin,
Tu iarăşi mă sărută.

Ea-l asculta pe copilaş
Uîmită şi distrasă,
Şi ruşinos şi drăgălaş,
Mai nu vrea, mai se lasă,

Şi-i zise-ncet: - Încă de mic
Te cunoşteam pe tine,
Şi guraliv şi de nimic,
Te-ai potrivi cu mine...

Dar un luceafăr, răsărit
Din liniştea uităril,
Dă orizon nemaărginit
Singurătăţii mării;

Şi tainic genele le plec,
Căci mi le împle plînsul
Cînd ale apei valuri trec
Călătorind spre dînsul;

Luceşte c-un amor nespus,
Durerea să-mi alunge,
Dar se înalţă tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.

Pătrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte...
În veci în voi iubi şi-n veci
Va rămînea deharte...

De-accea zilele îmi sunt
Pustii ca nişte stepe,
Dar nopţile-s de-un farmec sfînt
Ce nu-l mai pot pricepe.

— Tu eşti copilă, asta e...
Hai ş-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Şi nu ne-or şti de nume,

Căci amîndoi vom fi cuminţi,
Vom fi voioşi ţi teferi,
Vei pierde dorul de părinţi
Şi visul de luceferi.

Porni luceafărul. Creşteau
În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atîtea clipe.

Un cer de stele dedesupt,
Deasupra-i cer de stele —
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.

Şi din a haosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dintîi,
Cum izvorau lumine:

Cum izvorînd îl încojor
Ca nişte mări, de-a-notul...
El zboară, gînd purtat de dor,
Pîn piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.

Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarde,
E un adîne asemene
Uitării celei oarde.

— De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă dezleagă
Şi lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă;

O cere-mi, Doamne, orice preţ,
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor eşti de vieţi
Şi dătător de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb
Şi focul din privire,
Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire...

Din haos, Doamne-am apărut
Şi m-as întoarce-n haos...
Şi din repaos m-am născut,
Mi-e sete de repaos.

- Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne şi minuni
Care n-au chip şi nume;

Tu vrei un om să te socoţi,
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toţi,
S-ar naşte iarăşi oameni.

Ei numai doar durează-n vînt
Deşerte idealuri —
Cînd valuri află un mormînt,
Răsar în urmă valuri;

Ei doar au stele cu noroc
Şi prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Şi nu cunoaştem moarte.

Din sînul vecinicului ieri
Trăiește azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăşi soare;

Părînd pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paşte,
Căci toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte.

Iar tu, Hyperion, rămîi
Oriunde ai apune...
Cere-mi cuvîntul meu dintîi -
Să-ţi dau înţelepciune?

Vrei şă dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cîntare
Să se ia munţii cu păduri
Şi insulele-n mare?

Vrei poate-n faptă să arăţi
Dreptate ţi tărie?
Ti-aş da pămîntul în bucăţi
Să-l faci împărăţie.

Îţi dau catarg lîngă catarg,
Oştiri spre a străbate
Pămîntu-n lung şi marea-n larg,
Dar moartea nu se poate...

Şi pentru cine vrei să mori?
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pămînt rătăcitor
Şi vezi ce te aşteaptă.

În locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,
Lumina şi-o revarsă.

Căci este seara-n asfinţit
Şi noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniştit
Şi tremurind din apă.

Şi împle cu-ale ei scîntei
Cărările din crînguri.
Sub şirul lung de mîndri tei
Şedeau doi tineri singuri:

— O, lasă-mi capul meu pe sîn,
Iubito, sț se culce,
Sub raza ochiului senin
Şi negrăit de ducle;

Cu farmecul luminii reci
Gîndirile străbate-mi,
Revarsă linişte de veci
Pe noaptea mea de patimi.

Şi de asupra mea rămîi
Durerea mea de-o curmă,
Căci eşti iubirea mea dintîi
Şi visul meu din urmă.

Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor faţă;
Abia un braţ pe gît i-a pus
Şi ea l-a prins în braţe...

Miroase florile-argintii
Şi cad, o ducle ploaie,
Pe creştetele-a doi copii
Cu plete lungi, bălaie.

Ea, îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Şi-ncetişor
Dorinţele-i încrede:

— Cobori în jos, luceafăr blînd,
Alunecînd pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi în gînd,
Norocu-mi luminează!

El tremură ca-n alte dăţi
În codri şi pe dealuri,
Călăuzind singurătăţi
De mişcătoare valuri;

Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul:
— Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strîmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.

1883

Адела Василой   22.10.2017 11:34   Заявить о нарушении
Рецензия на «Я слышу этот дождь. Лина Костенко» (Адела Василой)

© Adela Vasiloi (Перевод на румынский):

Ascult aceste ploi

Ascult aceste ploi. S-au furișat și plîng.
Metalic, sacadat, cu picuri dolofane.
Tot cad, și cad, și cad, ca clipele se sting -
Ci-n urmă cînd privesc, deja sînt bieții anii.

De secole se scurg, și nu cunoaștem noi -
În suflet s-au depus, s-au adunat în stele?
Eu străvezie vin, în mantie de ploi,
Să-i pomenesc pe morți, pe vii să-i scap de rele.

Sărut păduri și văi, cobzarului mă-nchin,
El a cîntat frumos modesta mea prezență -
Sînt arbore, și nea, și dragoste, și chin...
Probabil, asta e suprema mea esență.

05.08.2016

Адела Василой   21.10.2017 21:11     Заявить о нарушении
Рецензия на «Шиповник тяжко отдаёт плоды. Лина Костенко» (Адела Василой)

© Adela Vasiloi (Перевод на румынский):

Măceșul poamele-și cedează greu

Măceșul poamele-și cedează greu -
Cu ghimpii te apucă brusc de haină.
Și strigă: - Mai așteaptă, domnul meu,
Nu strînge tot, mai lasă cîte-o poamă!
Mai lasă cîte-o poamă, nu fi hoț,
Căci m-au rugat și păsări,și jivine...
La iarnă vor veni - sunt pentru toți,
Frumoasă-i Toamna nu doar pentru tine!

23.09.2017

Адела Василой   21.10.2017 21:09     Заявить о нарушении
Рецензия на «Истукан. Жорж Лафенестр» (Адела Василой)

== Перевод на румынский ==

© Adela Vasiloi:

Calapodul

(către statuia neterminată a lui Michelangelo)

Sărman agonizant, cu buzele livide,
Sub jilavul cearșaf, cu brațele rigide,
Ridică brusc un șold, și corpul său robust,
Din marmură tăiat, se curbă și se zbate,
Și geme strangulat, cu membrele crispate
Cercînd din blocul greu să smulgă al său bust.

Tristețe și dezgust! Maestrul său, cu dalta,
Se duse, inspirat, să taie-n piatră alta —
Gigantului pocit, sculpturii fără har,
El nu i-a dat răgaz din haos să se nască...
Trei secole la rînd, diformă ca o iască,
Să scape din cavou se opinti-nzadar.

Iar sub un cer arzînd stau chiparoși în zare,
În vilele de lux, biserici și altare
Sunt frații săi mai mari, îl cheamă și pe el.
E lumea un boschet cu-arome, ce-l îmbată...
Sărmane blestemat, ai vrea să pleci îndată,
Dar tălpi nu ai deloc, nici minte n-ai defel.

Eu plîng, eu înțeleg, cunosc a ta tortură,
Nu-i meșter mai rigid, mai crunt, decît Natura,
Dar nici un creator nu-i demn, în jocul său,
Să umple-acest Pămînt cu calapoade slute,
Pe care le vedem orbecăind pierdute,
Pîn soarta de pripas le va împinge-n hău.

Cu zorii răsărind, în dulcea-i reverie,
Din lutul celor morți, ce speră să-l învie,
Ea plămădește dîrz rîvnitul ideal;
Ci-nfuriată brusc, arunc-acea sculptură,
În supărarea sa boțindu-i rău figura...
În jumătate corp - un suflet abisal.

Dar cine ține cont de victimele sale?
Modelul e superb, iar copia - de jale...
Ei vîntul verii sorb cu ochii strîns închiși -
O ceată de bastarzi, cuprinsă de orbire,
Se mișcă-anevoios, rîvnind la fericire,
Dar nu mai au puteri, fiind pe veci proscriși!

Mulțimi de indivizi, rău atacați de febre,
Spre fructul copt întind rahiticele membre...
Dar maștera cea rea pe nimeni nu-mplini!
Dorințele sunt mari, puterile — mărunte.
Cum fierbe seva-n pom, de-și face loc și punte,
Ei în lințoliul strîmt se zbat spre a răzbi.

Dar ce vei zice tu, statuie mutilată?
Vei insista să lupți, cînd cauza-i ratată?
Și spre neantul mut mai ești de sete-mpins?
Ce dulce mai dormeam în roca asta fadă,
Pînă Edemul cast a fost să se-ntrevadă,
Ci paloșul de foc ne-a returnat din vis!

Suntem prizonieri substanței ticăloase:
Pe veci înlănțuit eu sunt în trup și oase,
Și tu, din hruba ta, nu vei ieși nicicînd!
Artist, titan, sau zeu — cînd plictisit de muncă,
Cu ciudă în ungher el opera-și aruncă —
Acesta-i semn nefast, că n-o mai are-n gînd.

Mai bine-am aștepta în pașnică tăcere,
Păpuși fără de glas, sperînd la înviere,
Doar cel de ne-a cioplit avu niște idei!
Dar nu! Nu vom tăcea — aduce-a lașitate,
Și noi strigăm spre cer, cerîndu-ne dreptate,
Chemînd: "Michel, mon ange!", și blestemînd pre zei!

28.02.2015

© Адела Василой, переводы

Адела Василой   21.10.2017 19:07     Заявить о нарушении