Вавилонская Башня - написанные рецензии

Рецензия на «Истукан. Жорж Лафенестр» (Адела Василой)

Оригинал на французском:

Georges Lafenestre (1837-1919)

L’Ébauche

Comme un agonisant caché, les lèvres blanches,
Sous les draps en sueur dont ses bras et ses hanches
Soulèvent par endroits les grands plis distendus,
Au fond du bloc, taillé brusquement comme un arbre,
On devine, râlant sous le manteau de marbre,
Le géant qu’il écrase, et ses membres tordus.

Impuissance ou dégoût ! Le ciseau du vieux maître
N’a pas, à son captif, donné le temps de naître,
À l’âme impatiente il a nié son corps ;
Et, depuis trois cents ans, l’informe créature,
Nuits et jours, pour briser son enveloppe obscure,
Du coude et du genou fait d’horribles efforts.

Sous le grand ciel brûlant, près des noirs térébinthes,
Dans les fraîches villas et les coupoles peintes,
L’appellent, sur leurs socs, ses aînés glorieux !
Comme un jardin fermé dont la senteur l’enivre
Le maudit voit la vie, il s’élance, il veut vivre…
Arrière ! Où sont tes pieds pour t’en aller vers eux ?

Va, je plains, je comprends, je connais ta torture.
Nul ouvrier n’est rude autant que la Nature ;
Nul sculpteur ne la vaut, en ses jeux souverains,
Pour encombrer le sol d’inutiles ébauches
Qu’on voit se démener, lourdes, plates et gauches,
Dans leurs destins manqués qui leur brisent les reins.

Elle aussi, dès l’aurore, elle chante et se lève
Pour pétrir au soleil les formes de son rêve,
Avec ses bras vaillants, dans l’argile des morts ;
Puis, tout d'un coup, lâchant sa besogne, en colère,
Pêle-mêle, en un coin, les jette à la poussière,
Avec des moitiés d’âme et des moitiés de corps.

Nul ne les comptera, ces victimes étranges,
Risibles avortons trébuchant dans leurs langes,
Qui tâtent le vent chaud de leurs yeux endormis,
Monstres mal copiés sur de trop beaux modèles
Qui, de leur cœur fragile et de leurs membres grêles,
S’efforcent au bonheur qu’on leur avait promis !

Vastes foules d’humains flagellés par les fièvres !
Ceux-là, tous les fruits mûrs leur échappent des lèvres !
La marâtre brutale en finit-elle un seul ?
Non. Chez tous le désir est plus grand que la force.
Comme l’arbre au printemps veut briser son écorce,
Chacun, pour en jaillir, s’agite en son linceul.

Qu’en dis-tu, lamentable et sublime statue ?
Ta rage, à ce combat, doit-elle être abattue ?
As-tu soif, à la fin, de ce muet néant
Où nous dormions si bien dans les roches inertes
Avant qu’on nous montrât les portes entr’ouvertes
De l’ironique Éden qu’un glaive nous défend ?

Oui ! nous sommes bien pris dans la matière infâme :
Je n’allongerai pas les chaînes de mon âme,
Tu ne sortiras pas de ton cachot épais.
Quand l’artiste, homme ou Dieu, lassé de sa pensée,
Abandonne au hasard une œuvre commencée,
Son bras indifférent n’y retourne jamais.

Pour nous, le mieux serait d’attendre et de nous taire
Dans le moule borné qu’il lui plut de nous faire,
Sans force et sans beauté, sans parole et sans yeux.
Mais non ! Le résigné ressemble trop au lâche,
Et tous deux vers le ciel nous crîrons sans relâche,
Réclamant Michel-Ange et maudissant les Dieux !

Вавилонская Башня   09.09.2020 21:28   •   Заявить о нарушении

Рецензия на «Светла тоска моя по осени» (Ольга Аннина)

Красивое стихотворение, Ольга! И правда, уже почти везде отменила...
Обожаю осень, и так грустно, когда она уходит окончательно! :((
С теплом, Адела

Вавилонская Башня   14.11.2019 20:00   •   Заявить о нарушении

Рецензия на «Последнее прости. Артур Конан Дойл - Адела Василой» (Вавилонская Башня)

Рецензия на «32. Последнее прости. Артур Конан Дойл» (Адела Василой)

32. Ultimul adio. "Căile vieții" (1911), Arthur Conan Doyle (1859-1930)

Sufletul către trup:

Îmi pare rău, că vei muri, amice,
Tovarăș bun la muncă și popice,
Mi-ai fost mereu un partener cinstit,
Am dus un trai voios și fericit.
Ci doar acum – dezamăgire crudă,
Și nu e vina ta, că vremea se încruntă,
Te miști cu greu, ai săruri și nisip
La-ncheieturi, în vase și rinichi.
Când seva vieții, lent, ai consumat,
În ridurule feței ea urme a lăsat,
Și dacă ai avut ceva păcate,
Au fost, la sigur, ale mele toate,
Căci tu ai mers, pe unde te-am condus
Adesea – spre abis, iar uneori – însus.
Mi-ai fost amic… dar asta-ți e răsplata -
Mulțam pentru servici! Adio! Gata…

Trupul către suflet:

Adio deci! M-ai folosit ades.
Precum spuneai, e lesne de-nțeles…
Da, sunt epuizat și vreau odihnă –
Chiar dac-o fi pe veci, să dorm în tihnă.
Iar tu vei iscodi vre-o altă formă
De-a exista – cu mintea ta enormă.
Lăsând ruina asta-n urma ta,
O haină mai la modă vei purta.
Te va servi și ea, făr ezitare,
Cum o făcusem eu, fiind mai tare.
Tu tânăr ești - eu suunt deja bătrân,
Și ai tot dreptul să trăiești din plin.
Găsi-voi vreun cancer mai cu vervă,
Să-mi deacompună forțele și nervii.
Apoi, la Woking sau la Golder Green,
Vor pune tot ce-a mai rămas, în scrin
Iar tu, amice, vei privi de sus,
În amintiri - ce-am fost și cum m-am dus.

Адела Василой 30.10.2019 23:11

Вавилонская Башня   14.11.2019 16:19   •   Заявить о нарушении

Рецензия на «94 сонет. Пабло Неруда - Адела Василой» (Вавилонская Башня)

Soneto 94. Pablo Neruda

Si muero, sobrevíveme con tanta fuerza pura,
que despiertes la furia del pálido y del frío,
de sur a sur levanta tus ojos indelebles,
de sol a sol que suene tu boca de guitarra.

No quiero que vacilen tu risa ni tus pasos,
no quiero que se muera mi herencia de alegría,
no llames a mi pecho, estoy ausente.
Vive en mi ausencia como en una casa.

Es una casa tan grande la ausencia
que pasarás en ella a través de los muros
y colgarás los cuadros en el aire.

Es una casa tan transparente la ausencia
que yo sin vida te veré vivir
y si sufres, mi amor, me moriré otra vez.
.
.
Sonetul 94. Pablo Neruda - Adela Vasiloi (traducere în română)

De mor - trăiește cu o forță-atât de mare,
Ca să înfurii frigul morții, și paloarea…
Din sud spre sud ridică ochi de neuitare,
Din est spre vest răsune gura de chitară.
.
Nu vreau să rătăcești nici pașii tăi, nici râsul,
Nu vreau să moară moștenirea mea voioasă,
Nu-ți mai chema iubitul, căci absent e dânsul.
Trăiește în absența lui, ca într-o casă.
.
Absența e o casă-ncăpătoare,
Și prin pereți vei trece prea ușor,
Pictând în aer amintiri bizare.
.
Absența este un palat de nor -
Te voi zări, cum sunt, fără suflare,
Ci dacă suferi, voi muri din nou.

Адела Василой 13.07.2019 17:20

Вавилонская Башня   18.08.2019 15:14   •   Заявить о нарушении

Рецензия на «Дорога. Альфред Маргул-Шпербер - Адела Василой» (Вавилонская Башня)

Оригинал на немецком.

Alfred Margul-Sperber:

Die Straße

So war es vormals: Hier stand eine Wiese,
Und viele Fährten führten wirr durch sie,
Und mancher wählte jene, mancher diese
Wie eine ungenaue Melodie.
Doch eine war wohl echter als die vielen,
Vom Ursprung her der tiefere Gesang,
Daß sie die Wanderer mit den tausend Zielen
Unsichtbar zog und in ihr Singen zwang.

Da ward die Straße. Jene Fährten schwanden,
Vom Gras verschlungen und vom Wind verrauscht,
Doch sie sah über sich die Zeiten branden
Und blieb und wuchs und ward nicht mehr vertauscht.
Die Wiese mußte sterben, daß die werde,
Das Gras verdorrte, wo ihr Atem schwoll;
Nun ringelt sich ihr Leib weit um die Erde
Und weiß wohl nimmer, wo er enden soll!

Wer aber war der Erste, der sie ahnte,
Mit leichtem Schritt erspürte ihren Lauf,
So sicher fühlend: hier und nirgends bahnte
Der Pfad sich ihm, Geschlechtern kühn vorauf!?
War nicht sein Gang Gesang, sein Schreiten Wiegen,
Sein dunkles Herz von fremden Träumen schwer?
Der Duft des Waldes kam, sich ihm zu schmiegen.
Und um ihn war der Frühling wie ein Meer.

Ich aber, später Erbe seinem Singen,
In seine Stapfen setzend meinem Fuß,
Hör' seinen Herzschlag durch die Zeiten dringen
Und fühle seinen tiefen Brudergruß:
So viele Länder haben wir durchfahren
Im Heimweh unsrer Herzen, ich und du:
Nun gehn wir hin, wo wir vor alters waren:
Wir wandern unsrer toten Wiese zu.

Вавилонская Башня   14.03.2019 06:52   •   Заявить о нарушении

Рецензия на «Звуки. Каролина фон Гюндероде - Адела Василой» (Вавилонская Башня)

Оригинал на немецком:

Karoline von Günderode 1780 − 1806 / Die Töne AGF
http://www.wortblume.de/dichterinnen/dietoene.htm

Die Töne

Ihr tiefen Seelen, die im Stoff gefangen,
Nach Lebensodem, nach Befreiung ringt;
Wer löset eure Bande dem Verlangen,
Das gern melodisch aus der Stummheit dringt?
Wer Töne öffnet eurer Kerker Riegel?
Und wer entfesselt eure Aetherflügel?

Einst, da Gewalt den Widerstand berühret,
Zersprang der Töne alte Kerkernacht;
Im weiten Raume hier und da verirret
Entflohen sie, der Stummheit nun erwacht,
Und sie durchwandelten den blauen Bogen
Und jauchzten in den Sturm der wilden Wogen.

Sie schlüpften flüsternd durch der Bäume Wipfel
Und hauchten aus der Nachtigallen Brust,
Mit muthigen Strömen stürzten sie vom Gipfel
Der Felsen sich in wilder Freiheitslust.
Sie rauschten an der Menschen Ohr vorüber,
Er zog sie in sein innerstes hinüber.

Und da er unterm Herzen sie getragen,
Heist er sie wandlen auf der Lüfte Pfad
Und allen den verwandten Seelen sagen,
Wie liebend sie sein Geist gepfleget hat.
Harmonisch schweben sie aus ihrer Wiege
Und wandlen fort und tragen Menschenzüge.

1802-1803

Вавилонская Башня   17.01.2019 10:17   •   Заявить о нарушении

Рецензия на «Вечное королевство. Аркадие Сучевяну - А. Василой» (Вавилонская Башня)

© Arcadie Suceveanu:

Eterna Danemarcă

Ce mai face Danemarca? Ce să facă Danemarca?
Putrezește mai departe, bea la votcă și tutun.
Doar c-o mai înjură Hamlet și-o amenință, săraca,
C-o să-i sfarme-odată tronul, și-o să-l sfarme, că-i nebun…

Ruginește adevărul ce a fost uitat în ploaie,
Se impute și clocește oul în privighetori.
Dogmele se intețesc ca muștele pe măruntaie,
Și se bănuiesc luceferi chiar în mitul cu duhori.

Cariu-și scrie înainte cronica în tronuri roase,
Măcinind dulci putregaiuri cu un miros actual.
Viermii? Viermii cei din baltă au veleități de raze,
Forfotind pe-un soare tulbur ce plutește pe canal.

Danemarca e eternă — Danemarca socială,
Morbul ei e viu în toate, viciul ei e patogen.
Dinspre tronul ei adie parcă-a beci și-a mucezeală,
Raiul ei e-un rai specific, ce duhnește a infern.

Pîn-la zidul ei s-ajunge pe un pod din aripi arse,
Lebede înjunghiane stau zidite în decor.
Teatrul ei e-o moară, care drame macină și farse,
Un șurub — mai mult nimica — este fiece actor.

Un șurub! Viziunea simplă-a Danemarcei e șurubul.
Eu, și tu, și el, și dinșii — suntem șurubase mici.
Dumnezeu (chiar el, se pare) e șurubul fără scrupul,
Ce-a prăsit lumi de șuruburi și le-a raspandit pe-aici.

Danemarca-i pretutindeni, Danemarca e în toate,
Duhul ei morbid, fantoma-i bîntuie peste pămînt.
Vai, sărmane Don Quijote, nu ți-am spus, că nu se poate
Să lovești in ea cu spada, ca în moara cea de vînt?

O, ce tulbure dospeală! Nu simțiți? Fierbem în drojdii,
Stăm în mîzgă pîn-la coate, stam în mîzgă pîn la gît.
Ni se furișează-n sînge, trece în copiii noștri,
Și ne umple cu otravă, c-un miros pervers, urît.

Ce ziceați? Sunt grași păunii cei hraniți doar cu vopsele?
Ce ziceați de-aceste țeste? Grohăie, ca niște porci?
Ah, te simt bătînd sub timplă, Danemarca vremii mele,
Ah, miroase-a Danemarcă orișiunde te întorci!

Filozofi de ham și pinteni, din cei fără nervi și șale,
Îi cresc larvele sub limbă, o cultivă în noroi,
Și ea crește, se extinde și ia forme ideale,
Șansa ei fiind egală chiar cu viciul din noi.

Ce comerț ideologic, ce trafic de Danemarcă!
Exportată, ambalată și vîndută la pachet —
Mici bucăți de iad, cangrene purtînd rîncezita marcă…
Nu-i așa, că Domnul Shakespeare pare azi un desuet?

Ce mai face Danemarca? Ce să facă Danemarca?
Putrezește mai departe și e sănătoasă tun.
Doar c-o mai înjură Hamlet și-o amenință, săraca,
C-o să-i sfarme-odată tronul, și-o să-l sfarme, că-i nebun…

1995

Вавилонская Башня   17.01.2019 05:32   •   Заявить о нарушении

Рецензия на «Смерть коcули. Николае Лабиш - Адела Василой» (Вавилонская Башня)

Оригинал на румынском:

© Nicolae Labiș:

Moartea căprioarei

Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit și a curs pe pãmânt.
A rãmas cerul fierbinte și gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri,
Dansează sălbatice, satanice jocuri.
Mã iau dupa tata la deal printre târșuri,
Și brazii mã zgârie, răi si uscați.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în muntii Carpați.
Setea mã năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cișmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Pășesc ca pe-o altă
Planetă, imensă și grea.

Așteptăm într-un loc unde încă mai sună
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni sã s-adape,
Una câte una, căprioarele.

Spun tatei că mi-i sete și-mi face semn sã tac.
Ametitoare apă, ce limpede te clatini!
Mã simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege și de datini.

Cu foșnet veștejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare plutește-n univers!
Pe zare curge sânge și pieptul mi-i roșu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am șters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineții,
Și stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aș vrea sã nu mai vii, sã nu mai vii,
Frumoasa jertfă a pădurii mele!

Ea s-arătă săltând și se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Și nările-i subțiri infiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Știam că va muri și c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori calde de cires.
Vai, cum doream ca pentru-întâia oară
Bătaia puștii tatei sã dea greș!

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Ea ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Și viața căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu țipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure și pustii.

Împleticit m-am dus și i-am închis
Ochii umbrosi, trist străjuiți de coarne,
Si-am tresărit tăcut și alb când tata
Mi-a șuierat cu bucurie: — Avem carne!

Spun tatei că mi-i sete și-mi face semn sã beau.
Ametitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mã simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege si de datini…
Dar legea ni-i deșartă si străină
Când viața-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina și mila sunt deșarte,
Când soră-mea-i flămândă, bolnavă și pe moarte.

Pe-o nară pușca tatii scoate fum.
Vai, fãrã vânt aleargă frunzarele duium!
Inalță tata foc infricoșat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fãrã sã știu
Un clopoțel cu clinchet argintiu…
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei și rărunchii.

Ce-i inima? Mi-i foame! Vreau sã trăiesc și-aș vrea ….
Tu, iarta-mã, fecioară — tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Și codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândește tata? Mănânc și plâng. Mănânc!

publ. 1964

Вавилонская Башня   17.01.2019 03:49   •   Заявить о нарушении

Рецензия на «Деревня Нафига» (Екатерина Синесгерева)

Сколько Вы тут названий интересных понавыдумывали... :)) Такая вот нынче провинция!
Какое уж там "Агрономово", все перешли на древние "промыслы" - грибы-ягоды собирать...
Печально всё это...
С теплом, Адела

Вавилонская Башня   17.01.2019 03:29   •   Заявить о нарушении

Рецензия на «Мама моя, по Киплингу» (Валерий Луккарев)

Здравствуйте, Валерий!
Строчка "А если б пришлось в море мне утонуть" очень тяжёлая и неповоротливая -
в ней слишком много "мелочи" (коротких словечек), которые её перегружают, да
ещё и скопление неудобных согласных звуков на стыках... А если так:
"А если бы в море пришлось утонуть"?
Вы не думали о моём предложении - получить во владение "Вавилонскую башню"?
Если надумаете, я Вам сообщу пароль...
С уважением, Адела

Вавилонская Башня   11.09.2018 22:38   •   Заявить о нарушении